Mă întâlnesc frecvent în practica medicală cu următorul tip de situație.
Pacientului i se prescrie un tratament antihipertensiv, de exemplu, cu care este de acord la vizită. Acasă, din diferite motive care nu au importanță în această discuție, nu îl ia sau îl ia doar în parte. Apoi, revine la vizita programată unde, întrebat de medic dacă a urmat acest tratament, afirmă că l-a luat întocmai. Datele clinice de la vizită arată boală insuficient de bine controlată. Medicul, știind că starea de acum este în prezența tratamentului respectiv, luat corespunzător, va lua în calcul diferite ipoteze printre care ineficiența schemei recomandate, și, atunci, îi va propune, probabil, o nouă schemă, poate mai intensă decât prima, în încercarea de a controla mai bine boala. De multe ori, nici următoarea schema nu e luată conform recomandării, pacientul continuă să afirme că o ia regulat, așa cum i-a fost prescrisă, medicul continuă să escaladeze tratamentul până când ajunge să declare boala ca fiind rezistentă la tratament și să ia în discuție alternative la care nu s-ar fi ajuns dacă pacientul recunoștea necomplianța la tratament. Astfel, multe dintre medicamentele pe care medicul le-a recomandat pacientului, și despre care acesta a firmat că le-a luat deși nu s-a întâmplat așa, vor fi declarate de medic ca ineficiente, renunțând la ele și, odată cu ele, la beneficiile pe care acestea le-ar fi oferit pacientului.
Altă situație este cea în care pacientul recunoaște ca nu a urmat medicația prescrisă dar oferă ca motiv simptome pe care le-a avut (uneori reale alteori inventate) și din cauza cărora nu a mai putut continua tratamentul. Spre deosebire de prima situație, aici memdicul știe că pacientul nu a luat tratamentul dat dar e obligat fie să încerce să afle de la pacient adevaratul motiv al întreruperii tratamentului, fie să noteze aceste neplăceri raportate de pacient și să găsească alte variante terapeutice. Nu sunt rare situațiile în care lista încercărilor este lungă și terapii din diverse clase sunt respinse de pacient pe motivul apariției unor reacții adverse. În multe din aceste cazuri, motivul real este unul emoțional legat de percepția unei terapii de către pacient sau neînțelegerea listei (adesea lungi) de reacții nedorite, enumerată în prospectele medicamentelor.
Întotdeauna noi, medicii, luăm drept reală informația pe care pacientul ne-o furnizează și ne bazăm judecata pe ea. Dacă ea nu este conformă cu realitatea, atunci și judecata medicului va fi, în cel mai bun caz, nepotrivită și, în cel mai rău, dăunătoare pentru pacient.
Prima situație se încadrează în contextul mai larg al complianței scăzute dar nerecunoscute la recomandările medicului iar despre asta voi discuta într-un articol viitor. A doua situație tine de nevoia de înțelegere de către pacient a stării sale și a principiilor de tratament pe care le folosim în ziua de azi; și despre ea, voi discuta într-un articol viitor.