Preambul
În acest articol voi încerca să-mi spun părerea despre care medic și cum răspunde la întrebarea de mai sus.
Primesc des această întrebare, de multe ori prin telefon, la fel de multe ori abia în preziua intervenției chirurgicale propuse, de la pacienți pe care îi supraveghez cronic la cabinet, îndemnați, la rândul lor, tot verbal, de către un intervenționist (chirurg, ginecolog, gastroenterolog, stomatolog etc).
Pentru a-mi sprijini opinia, voi aduce argumente care țin de recomandările din Ghidul Societății Europene de Cardiologie privind evaluarea cardiovasculară și conduita în cazul pacienților care urmează să sufere o intervenție chirurgicală necardiacă (acest document poate fi consultat, în original, în limba engleză, aici).
În cele ce urmează, „tratamentul anticoagulant” sau „anticoagulantul” se referă la clasa medicamentelor anticoagulante orale (fie cumarinice, cum este acenocumarol (Sintrom®), fie anticoagulantele orale directe: apixaban (Eliquis®), dabigatran (Pradaxa®), rivaroxaban (Xarelto®) sau edoxaban (Roteas ®) pentru a enumera cele mai cunoscute preparate). Aspirina, clopidogrel sau ticagrelor nu intră în această categorie. Voi folosi pentru această grupă de medicamente prescurtarea ACO. De asemenea, numele „operator” se referă la medicul care efectuează intervenția sângerândă planificată (chirurgicală, endoscopică, infiltrații etc)
Sumar:
– pentru a decide cum procedăm cu ACO înainte și după o intervenție sângerândă, medicul care ia decizia trebuie să dețină multe informații de mai multe categorii
– una dintre informațiile de bază de mai sus este categoria de risc de sângerare în care este încadrată intervenția chirurgicală planificată
– se folosesc algoritmi complecși pentru a alege conduita potrivită, în funcție de datele de mai sus
– decizia trebuie luată cu mai multe zile înaintea intervenției programate
– operatorul este cel mai potrivit să ia această decizie deoarece cunoaște cel mai bine riscul de sângerare al acelei proceduri la un anumit pacient dat
Descrierea problemei
În fapt, întrebarea (sau cerința) din titlu: „să-mi spuneți cum opresc anticoagulantul” ascunde mai multe întrebări, și anume:
– trebuie să opresc ACO înaintea intervenției sau nu?
– dacă trebuie să opresc ACO înaintea intervenției: cu câte zile/ore înainte să îl opresc? Când îl repornesc? Trebuie, oare, să folosesc un alt ACO pe durata opririi celui de fond sau nu?
Răspunsurile la toate aceste întrebări pot fi reunite sub numele conduita (sau gestionarea) ACO peri-intervenție chirurgicală și este descrisă, sub formă de recomandări cu diferite grade de evidență, în Ghidul mai sus menționat.
Cheia problemei o reprezintă raportul între riscul de sângerare periprocedură sub efectul ACO și riscul de embolie sistemică în absența efectului ACO: dacă întrerupem fără rost ACO, de teama sângerării periprocedură, expunem pacientului unui risc de embolie sistemică și, invers, dacă nu întrerupem ACO când trebuie, expunem pacientul unui risc mare de sângerare periprocedură.
Balanța (raportul) riscurilor de mai sus a fost analizată de grupuri de specialiști, pe baza experiențelor clinice dar și a studiilor clinice (unde au fost disponibile) și este expusă în documentul cu recomandările acestora (Ghidul mai sus menționat).
Pentru a răspunde corect acestor întrebări, medicul (de orice specialitate ar fi el) trebuie să cunoască niște date medicale despre pacient și intervenția care urmează să fie efectuată. Aceste date sunt după următoarele:
– tipul intervenției chirurgicale care urmează să fie efectuate (interesează mai puțin numele și descrierea intervenției cât categoria de risc de sângerare periprocedurală din care face parte – sunt trei categorii: intervenții cu risc minor, mic și mare – precum și dacă intervenția în cauză este o urgență ori este planificată)
– tipul ACO folosit de pacient
– în cazul unei intervenții chirurgicale cu risc mare de sângerare: date din istoricul medical al pacientului (precum: prezența unei proteză valvulară mecanică și în ce poziție, prezența fibrilației atriale, istoricul personal de tromboebolism sau accident vascular cerebral ischemic mai recent de 3 luni, istoricul de eveniment embolic în timpul unei alte întreruperi a ACO anterioare, etc)
– în cazul unei intervenții chirurgicale cu risc mic sau mare de sângerare: rata estimată a filtrării glomerulare (eGFR). Pentru a estima acest parametru, se folosesc formule de calcul precum CKD EPI cu sau fără Cistatina C precum cea de aici. În calcul sunt necesare vârsta pacientului precum și valoarea unei creatinine serice recent efectuate.
Odată cunoscute datele de mai sus, se pot utiliza tabele și algoritmi conform Ghidului mai sus menționat, din care rezultă conduita de urmat pentru ACO înainte și după acea intervenție chirurgicală.
Recomandările Ghidului sunt variate și pot diferi foarte mult de la o situație la alta în funcție de combinația dintre datele de mai sus și au rolul să obțină o balanță între riscul unei sângerări în timpul sau după intervenția chirurgicală (dacă ACO nu este oprit când trebuie) și riscul unei embolii, uneori foarte grave, precum un accident vascular cerebral ischemic (dacă ACO este oprit când nu trebuie).
Notă: chiar dacă recomandările de conduită sunt cuprinse într-un Ghid al unei societăți de cardiologie, nu înseamnă nicidecum că ele se adresează doar medicilor cardiologi după cum nici ghidurile societăților de diabet, endocrinologie, terapie intensivă ori hematologie (sunt doar exemple) nu se adresează medicilor din aceste specialități. Ele au fost elaborate de specialiști preponderent din specialitatea respectivă dar ele trebuie folosite de orice medic specialist care întâlnește problema respectivă. Așadar, argumentul că aceste recomandări sunt cuprinse în Ghidul cardiologilor, deci, doar cardiologul trebuie să spună cum se gestionează ACO periprocedural este nefondat.
Soluțiile problemei
A. Practica uzuală, cu care mă întâłnesc frecvent și este majoritară în medicina ambulatorie:
Pacientul care urmează să sufere procedura respectivă este și intermediarul între medicul operator și medicul cardiolog. Operatorul, să zicem, stomatologul, îi solicită pacientului, de cele mai multe ori verbal, mai rar pe un bilețel scris (și mai rar semnat) să-și întrebe cardiologul curant „cum să oprească anticoagulantul”.
În cel mai bun caz, pacientul ajunge să pună cardiologului său această întrebare la cabinetul acestuia, în timpul unei vizite, adică când medicul se află cu dosarul medical al pacientului în față. În cel mai rău caz, pacientul sună medicul cardiolog, cel mai adesea în afara orelor de program ale acestuia și-i adresează întrebarea de mai sus (de unde și titlul acestei prezentări). Nu discut această ultimă situație pentru că e lesne de înțeles că chiar dacă medicul cardiolog ar avea o memorie fenomenală, capabilă să rețină datele medicale a sute sau mii de pacienți și să le acceseze din memorie în orice moment al zilei și chiar dacă ar recunoaște cine este pacientul care-l întreabă (ar trebui să o facă după voce căci majoritatea pacienților nu se prezintă la începutul apelului telefonic) tot nu ar avea la dispoziție toate datele necesare pentru a formula corect conduita potrivită. Deși nu iau în discuție situația de mai sus, trebuie să spun că aceasta este cea mai frecvent întâlnită în practică.
În ambele variante de mai sus, răspunsul pe care medicul cardiolog îl dă unei astfel de întrebări la telefon este unul standard precum: opriți ACO cu x zile înaintea intervenției și reluați-l după y zile (ore) după intervenție.
Este evident că acest tip de răspuns nu este deloc adaptat situației specifice a acelui pacient și îl poate supune pe acesta, dacă urmează această recomandare, unor riscuri de evenimente, de ambele feluri, care pot fi deosebit de grave.
B. Este practica de la punctul A dar problema este rezolvată cu ocazia unei vizite a pacientului (care este tot intermediar între medicul operator și cardiolog) la medicul său cardiolog. În această variantă, medicul cardiolog folosește unele date de care dispune, pe altele le aproximează sau le prezumă ca fiind corecte și încadrează el însuși procedura într-o categorie de risc de sângerare după tipul și descrierea acesteia făcute, aproximativ și verbal, de către pacient ori din biletul de trimitere al medicului operator, folosind, de exemplu, un tabel de proceduri precum cel al Societății Internaționale de Tromboză și Hemostază (ISTH) și al Colegiului American al Medicilor specialiști în Boli Toracice (American College of Chest Physicians) care poate fi consultat aici sau exemplele din Ghidul mai sus menționat. Pacientul se întoarce la medicul său operator care fie va urma ad literam recomandarea cardiologului fie va proceda după propria sa decizie, documentul de la cardiolog servindu-i, în acest caz, doar ca „acoperire în acte” pentru verificări ulterioare.
Această conduită nu evaluează corect riscul de sângerare al procedurii care urmează să fie făcută pacientului deoarece numai operatorul este cel care cunoaște atât particularitățile procedurii cât și ale pacientului respectiv. Planul inițial al intervenției se poate schimba pe durata procedurii (de exemplu, trecerea de la o intervenție laparoscopică la una clasică, găsirea în timpul procedurii a unei situații mult diferite decât cea anticipată, transformarea unei endoscopii exploratorii într-una cu prelevare de biopsii etc). Este, așadar, o tot o conduită generală, bazată pe recomandările de ghid dar neparticularizată pentru cazul pacientului dat.
Mai mult, uneori nu este suficient timp pentru ca pacientul să ajungă la cardiologul său apoi să aplice recomandările făcute; de exemplu, dacă medicul operator solicită răspuns de la cardiolog legat de ACO cu 5 zile înaintea intervenției programate, nu este suficient timp pentru ca pacientul să obțină o întâlnire cu medicul său cardiolog și apoi să urmeze recomandarea acestuia de a întrerupe ACO cu 3 zile înaintea intervenției.
C. Medicul operator face solicitarea de mai sus prin intermediul pacientului, verbal ori în scris (ca în varianta A). Medicul cardiolog analizează datele de care dispune, solicită pacientului efectuarea unei dozări recente de creatinină serică (în cazurile în care e nevoie) ori alte informații medicale (în cazul în care nu le are deja) și medicului operator (tot prin intermediul pacientului, prin raportul medical) să precizeze categoria de risc de sângerare în care se încadrează intervenția planificată a pacientului. Pacientul ajunge din nou la operator, acesta încadrează intervenția în grupa de risc respectivă și pacientul se reîntoarce la cardiolog astfel încât acesta să evalueze corect conduita și să emită recomandarea finală.
Această conduită marele dezavantaj că „plimbă” pacientul între cardiolog și medicul operator și necesită zile până la luarea deciziei.
D. Conduita pe care o recomand eu: medicul intervenționist va stabili conduita legată de ACO după ce obține datele de care are nevoie și care îi lipsesc fie din documentele pacientului, fie de la medicii săi curanți (cardiolog, internis, neurolog etc). Ideal, ar trebui ca aceste date să fie centralizate la un singur medic iar acesta ar trebui să fie medicul de familie, dar această situație este departe de realitatea în viața medicală românească. În mare, aceste date sunt deținute de cardiologul curant al pacientului așa încât solicitarea datelor de la acesta ar trebui să fie suficientă. Stabilirea conduitei privind ACO ar trebui făcută ori de către medicul operator, personal, ori de către mediul anestezist al echipei intervenționale, în cadrul consultului preanestezic. Pentru intervențiile pe care medicul operator le va încadra în grupa de risc minor, nici nu va avea nevoie de multe informații de la cardiolog deoarece, în cele mai multe dintre aceste cazuri, nu este nevoie de întreruperea ACO. În felul acesta, pacientul este scutit de o deplasare la cardiologul său.
Consider că această conduită este optimă deoarece numai medicul operator (ori medicul anestezist din echipa sa) poate evalua corect riscul de sângerare al procedurii respective adaptate la particularitățile acelui pacient iar această informație este esențială în algoritmul decizional privind conduita ACO. El poate evalua corect deoarece numai el știe cum va aborda intervenția, care sunt planurile alternative ale acesteia dacă planul inițial nu merge bine, cât de bine poate efectua hemostaza locală, cât de fragil este pacientul, ce acces va avea el la serviciile medicale dacă apare o sângerare postprocedură etc.
Dacă conduita privind ACO dinaintea intervenției poate fi stabilită aproximativ și de către alți specialiști (a se vedea conduita B și C), momentul reluării ACO după intervenție și modul în care aceasta va fi făcută nu pot fi stabilite decât de medicul operator deoarece numai acesta cunoaște riscul de sângerare locală postintervenie și hemostaza pe care a făcut-o.
În concluzie, dragi colegi operatori (chirurgi de toate specialitățile, stomatologi, exploraționiști etc), solicitați din timp datele necesare stabilirii conduitei ACO înainte și după procedură de la medicul curant al pacientului (cardiolog, în cele mai multe cazuri, dar și alte specialități care au indicat ACO), folosiți evaluarea proprie a riscului de sângerare pentru tipul particular de intervenție și, mai ales, în funcție de particularitățile pacientului, pe care doar dvs. le cunoașteți, folosiți-le în algoritmul de decizie (acesta poate fi ușor transpus într-o foaie de calcul) și veți obține conduita potrivită pentru acel pacient.