Mă întâlnesc frecvent în practica medicala cu următorul tip de situație:
Pacientului i se prescrie un tratament antihipertensiv, de exemplu, cu care acesta este de acord la vizita la cabinet. Acasă, din diferite motive care nu au importanță în aceasta discuție, nu îl ia sau îl ia doar în parte. Apoi, revine la vizita programată unde, întrebat de medic dacă a urmat acest tratament, afirmă ca l-a luat întocmai. Datele clinice de la vizită arată că boala este insuficient de bine controlată. Medicul, știind că starea de acum este sub efectul tratamentului respectiv, luat corespunzător, va lua în calcul diferite ipoteze precum ineficiența schemei recomandate, și, atunci, îi va propune pacientului o noua schemă, poate mai intensă decât prima, în încercarea de a controla mai bine boala. De multe ori, nici următoarea schemă nu e luată cum trebuie, pacientul continuă sa afirme ca o ia regulat, așa cum i-a fost prescrisă, medicul continuă să escaladeze tratamentul până când ajunge să delcare afecțiunea ca fiind rezistentă la tratament și să ia în discuție alternative, la care nu s-ar fi ajuns dacă pacientul recunoștea necomplianța la tratament. Astfel, multe din medicamentele pe care medicul le-a recomandat pacientului și despre care acesta a afirmat ca le-a luat, deși nu s-a întâmplat așa, vor fi declarate de medic ca ineficiente, renunțând la ele și, odată cu ele, la beneficiile pe care acestea le-ar fi dat pacientului.
Altă situație este cea în care pacientul recunoaște ca nu a urmat medicația prescrisă dar oferă ca motiv simptome pe care le-a avut luând-o (uneori reale alteori inventate) și din cauza cărora nu a mai putut continua tratamentul. Spre deosebire de prima situație, aici medicul știe că pacientul nu a luat tratamentul dar e obligat fie să încerce să afle de la pacient adevaratul motiv al întreruperii tratamentului, fie să noteze aceste neplăceri raportate de pacient și să găsească alte variante terapeutice. Nu sunt rare situațiile în care lista încercărilor este lungă și terapii din diverse clase sunt respinde de pacient pe motivul apariției unor reacții adverse. În multe din aceste cazuri, motivul real este unul emoțional legat de percepția unei terapii de către pacient sau neînțelegerea listei (adesea lungi) de reacții nedorite, enumerată în prospectele medicamentelor.
Întotdeauna noi, medicii, luăm drept corectă informația pe care pacientul ne-o furnizează și ne bazăm judecata pe ea. Dacă ea nu este conformă cu realitatea, atunci și judecata noastră va fi, în cel mai bun caz, nepotrivită și, în cel mai rău, dăunatoare pentru pacient.
Prima situație se încadrează în contextul mai larg al complianței scăzute dar nerecunoscute la recomandările medicului iar despre asta voi discuta într-un articol viitor. A doua situație ține de nevoia de înțelegere de către pacient a starii sale și a principiilor de tratament pe care le folosim în ziua de azi; și despre ea, voi discuta într-un articol viitor.