Așa zice un dicton și are mare dreptate. Aș putea spune la fel despre practica noastră: medicina este o artă atunci când medicul este artist. Departe de mine să mă consider un artist, nu cred că voi ajunge la un astfel de nivel în cursul acestei vieți și, poate, nici dacă aș mai trăi odată. Dar am cunoscut maeștri ai artei medicale despre care vreau acum să vă povestesc.
Când eram tânăr medic, rezident, cu multe cunoștinte teoretice dară fără nicio experiență practică medicală, participam alături de colegii mei la „vizita domnului profesor”. Domnul profesor Leonida Gherasim făcea vizita în salon și noi, ceilalți, eram în jurul dânsului: medici titulari, unii în vârstă și cu mare experiență, alții mai tineri, asistente medicale și, mai la coadă, noi, cei mici, rezidenții și studenții.
Într-una din zile, domnul profesor Gherasim vine la o astfel de vizită și vede o pacientă. O întreabă despre suferința dânsei, o examinează pe toate părțile (pe vremea aceea, examenul clinic chiar se făcea cum trebuie), o ascultă cardiac în toate pozițiile apoi își dă jos stetoscopul, și-l pune în buzunarul halatului și întreabă pe colegii medici dacă i-au făcut ecografie (cardiacă) pacientei. Una dintre colegele noastre spune că da, i-a făcut și că aceasta arăta că insuficiența mitrală era severă. Atunci, domnul profesor, zâmbind pe sub mustață zice: „Fugi, dragă, de aici, asta nu este insuficientă mitrală severă”. Colega medic, cu multă experiență în ecografia cardiacă, insistă să îl convingă pe maestru că sigur insuficiența mitrală a pacientei e una severă, începe să dea exemple de parametrii care arătau severitatea acestei anomalii dar domnul profesor continua să susțină că boala este ușoară și că „ecograful minte”. Noi, ceilalți, îi priveam pe cei doi ca spectatorii la un meci de tenis: întorceam capul de la unul la altul și nu știam pe cine să credem: pe domnul profesor, de a cărui experiență nu ne îndoiam, ar fi fost imposibil să se înșele, sau pe colega noastră despre care știam că execută cu mare minuțiozitate și seriozitate ecografii cardiace, ba unii dintre noi fuseserăm de față la procedura de la acea pacientă. Am rămas mult timp nedumeriți mai ales că astfel de situații nu erau izolate.
Așadar, cine avea dreptate?
Târziu, după mulți ani și zeci de pacienți cu boli de inimă supravegheați, am înțeles cine avea dreptate. Amândoi. Da, amândoi aveau dreptate dar fiecare în felul său. Aveau fiecare dreptate pentru că se refereau la lucruri diferite iar domnul profesor știa asta și din acest motiv zâmbea complice.
Despre ce era vorba? Domnul profesor, când spunea că insuficiența mitrală nu e severă se referea la boală iar colega noastră, se reverea la severitatea valvulopatiei. Da, valvulopatia era severă dar boala, suferința pe care o producea pacientului, nu era severă, era ușoară. Pentru că la unii pacienți, ca urmare a unor mecanisme adaptative și compensatorii ale aparatului cardiovascular, în special, și ale organismului, în general, anomalia valvulară este bine compensată și produce o suferință ușoară pacientului iar evoluția bolii este bună în ciuda severității leziunilor valvulare cardiace.
Văd și azi pacienți cu valvulopatii evaluate ecografic ca fiind severe (după toți parametrii care definesc această severitate) a căror evoluție clinică în decursul mai multor ani sau zeci de ani de zile este bună, cu simptome relativ ușoare, fără nevoia de internare în spital sau fără agravări specifice acestor boli.
Același lucru poate fi observat și în cazul altor boli cardiovasculare precum cardiomiopatiile: fiecare medic cardiolog are, cu siguranță, în observația sa pacienți cu disfuncție sistolică severă de ventricul stâng (FEVS de multe ori sub 20%) care nu au simptome de insuficiență cardiaca cronică la activitățile fizice curente și, uneori, nici la cele mai mari decât cele curente (NYHA I), nu au agravări de insuficiență cardiacă și nici tulburări de ritm cardiac amenințătoare de viață, ani sau zeci de ani de zile.
De ce unii pacienți evoluează prost, cu complicații multe, simptome grave și cu deces apărut curând după debut și alții, cu aceași severitate a bolii la parametrii paraclinici au o evoluție neașteptat de bună, nu știm iar acești pacienți sunt greu de deosebit unii de ceilalți.
Supravegherea lor atentă, examinarea minuțioasă și anamneza atentă a lor pot, uneori, să ne ajute să-i identificăm pe cei care vor avea o evoluție bună, cu complicații puține, doar cu tratament medicamentos, de ceilalți la care dacă nu intervenim (înlocuirea valvei bolnave, implantare de dispozitive pentru prevenirea morții subite, revascularizarea miocardica etc), vor apărea complicații și deces prematur.
E un exemplu de artă medicală care nu se poate învăța din cărți, e nevoie de ani de experiență și de maeștri precum domnul profesor Gherasim care să ne deschidă mintea ca să înțelegem ceea ce vedem.